Decizia CCR nr. 233/2021Paragraful 7

Pentru toate aceste motive, în dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională la punctul 1 din dispozitivul deciziei, considerăm că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1) ,art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă întrucât:

• Curtea Constituțională a statuat în mod constant că nu își poate asuma rolul de a crea sau modifica norme juridice și nici nu se poate substitui legislatorului fără a încălca dispozițiile art. 61 din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării“. Or, în prezenta cauză autorul excepției de neconstituționalitate a solicitat jurisdicției constituționale „să impună obligația ca judecătorul să motiveze hotărârea judecătorească la data pronunțării“, ceea ce echivalează cu transformarea Curții Constituționale în legiuitor pozitiv în condițiile în care nicio prevedere din Constituție nu permite Curții o astfel de conduită și nici nu impune o astfel de obligație instanțelor judecătorești.

• În plus, Curtea Constituțională nu este competentă să soluționeze cereri cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale fără a încălca dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești“.