Decizia CCR nr. 233/2021Paragraful 6

În dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională la punctul 1 din dispozitivul deciziei, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1) ,art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă - din perspectiva prevederilor legale referitoare la competența instanței de contencios constituțional, mai exact din rațiuni ce țin de lipsa competenței sale - și nu examinată pe fond, iar motivarea acesteia trebuia să se limiteze strict la susținerea acestui dispozitiv, pentru următoarele motive:

• Curtea Constituțională a statuat în mod constant că nu își poate asuma rolul de a crea sau modifica norme juridice și nici nu se poate substitui legislatorului fără a încălca dispozițiile art. 61 din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării“. Or, în prezenta cauză autorul excepției de neconstituționalitate a solicitat jurisdicției constituționale „să impună obligația ca judecătorul să motiveze hotărârea judecătorească la data pronunțării“, ceea ce echivalează cu transformarea Curții Constituționale în legiuitor pozitiv, în condițiile în care nicio prevedere din Constituție nu permite Curții o astfel de conduită și nici nu impune o astfel de obligație instanțelor judecătorești.

• În plus, Curtea Constituțională nu este competentă să soluționeze cereri cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale fără a încălca dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești“.