Decizia CCR nr. 489/2024Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că sintagma „revocă suspendarea“, din cuprinsul dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Codul penal, are caracter imperativ, astfel că instituie un tratament diferențiat nejustificat al inculpatului în faza de judecată, prin excluderea posibilității de a se pronunța o soluție fără privare de libertate, spre deosebire de faza de urmărire penală în care procurorul are la dispoziție oportunitatea renunțării la urmărire penală, potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală. Totodată, susține că dispozițiile art. 3 alin. (3) și ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece permit ca același judecător care a verificat legalitatea trimiterii în judecată să exercite și funcția de judecată, ceea ce, în speță, ar echivala cu pronunțarea de către același judecător și în faza de fond asupra excluderii unei piese a materialului probator, după ce s-a pronunțat, prin încheiere definitivă de respingere a tuturor cererilor și excepțiilor, în calitate de judecător de cameră preliminară, considerând legal și loial efectuată întreaga urmărire penală. Invocă unele considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 802 din 5 decembrie 2017 și susține că, întrucât judecătorul de cameră preliminară s-a pronunțat cu caracter definitiv, menținând ca legale probele, același judecător, preluând funcția de judecată și devenind judecător al fondului, este în imposibilitatea de a face noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării regimului nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate. ...