Decizia CCR nr. 56/2013Paragraful 17

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele de lege criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 15 aprilie 2010, şi Decizia nr. 63 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 16 martie 2006, Curtea a statuat că, în materie fiscală, dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură fiscală reprezintă o reglementare similară celei cuprinse în art. 244 alin. 1 pct. 2 din Codul de procedură civilă (în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 şi prin Legea nr. 219/2005), potrivit căreia instanţa putea suspenda judecata "când se ivesc indiciile unei infracţiuni, a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea". În acest sens Curtea a reţinut că "întâietatea rezolvării acţiunii penale este neîndoielnic justificată şi consacrată ca atare şi de prevederile art. 19 alin. 2 din Codul de procedură penală [... ]". în acelaşi sens nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat, în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia". Pentru identitate de raţiune, cele statuate în materie civilă îşi găsesc justificarea şi în materie fiscală în ceea ce priveşte suspendarea facultativă a proceduri de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale, şi anume atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.