Decizia CCR nr. 243/2013Paragraful 39

II. Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 28 alin. 2 din Codul de procedură civilă din 1865 prin numeroase decizii, cu titlu de exemplu reţinându-se Decizia nr. 265 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008, Decizia nr. 560 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, sau Decizia nr. 994 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 31 octombrie 2008. Prin aceste decizii Curtea a statuat că instituţia recuzării în procesele judiciare se justifică prin imperativul asigurării unei judecăţi imparţiale, în care părţile să fie protejate de eventuala părtinire a judecătorului cauzată de legătura de rudenie sau afinitate cu una dintre părţi, interesul personal pe care îl are în soluţionarea cauzei deduse judecăţii sau alte asemenea împrejurări expres prevăzute de lege. Recuzarea nu poate fi, în consecinţă, decât individuală, şi nu colectivă, şi nici nu poate conduce, în sistemul nostru juridic, la împiedicarea tuturor judecătorilor unei instanţe de a judeca procesele cu care au fost învestiţi în condiţiile legii. Totodată, Curtea a statuat că prin reglementarea criticată legiuitorul nu a înţeles să restrângă accesul liber la justiţie sau dreptul la apărare, ci să asigure un climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestor drepturi constituţionale. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii.