Decizia CCR nr. 174/2014Paragraful 57

Ceea ce este şi mai grav, în opinia mea, este faptul că prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-ar limita la a interpreta o normă legală, în virtutea prerogativelor stabilite prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, ci a creat o normă legală neavută în vedere de legiuitor, ceea ce contravine art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, întrucât statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, iar Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Or, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, a arătat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, şi nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege.