Decizia CCR nr. 233/2015Paragraful 9

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de soluţionare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile constituţionale referitoare la caracterul public al şedinţelor de judecată şi la folosirea căilor de atac, întrucât, pe de o parte, întreaga procedură, atât la fond, cât şi în contestaţie, se desfăşoară fără participarea părţilor, iar, pe de altă parte, în situaţiile prevăzute de art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu există cale de atac, încheierea pronunţată fiind definitivă, în timp ce în celelalte cazuri soluţia dispusă de judecătorul de cameră preliminară este supusă căii de atac a contestaţiei. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume hotărârile din 13 mai 1980 şi din 9 noiembrie 2004, pronunţate în cauzele Artico împotriva Italiei şi Saez Maeso împotriva Spaniei, prin care instanţa de la Strasbourg a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este acela de a garanta drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii.