Decizia CCR nr. 383/2015Paragraful 11

8. Totodată, se arată că, din modul în care sunt redactate, dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. b) , coroborate cu cele ale art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, conduc la concluzia că orice încălcare a legii în obţinerea probelor atrage excluderea respectivelor probe, fără a arăta dacă această excludere este sau nu legată de nulitatea actelor procesuale sau procedurale (care survine atunci când încălcarea normei procesual penale are o anumită gravitate). Se susţine că această manieră de reglementare determină arbitrariul într-o chestiune extrem de importantă, ce vizează legalitatea probelor, cu consecinţe asupra legalităţii sau nelegalităţii întregii urmăriri penale. Se conchide că, dacă legiuitorul a dorit ca sancţiunea excluderii probelor să fie o instituţie autonomă, independentă de regimul nulităţilor actelor procesuale sau procedurale (care presupun o anumită gravitate a încălcării normei procesul penale, existenţa unei vătămări procesuale-dovedite sau prezumate, o anumită categorie a subiecţilor procesuali care pot invoca nulitatea şi un termen până la care poate fi invocată), atunci reglementarea strictă a cazurilor de nulitate şi a termenelor şi persoanelor care o pot invoca este inutilă. Se susţine că, în egală măsură, judecătorul poate aprecia că legiuitorul a dorit ca sancţiunea excluderii probelor să fie o instituţie subordonată regimului nulităţilor şi poate fi aplicată doar în măsura în care există cazuri de nulitate.