Decizia CCR nr. 478/2015Paragraful 21

17. În legătură cu presupusa încălcare a dreptului de proprietate, Curtea observă că înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii şi dreptul de a acţiona contra oricărei persoane care aduce atingere dreptului său. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în Decizia privind admisibilitatea din 18 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Paeffgen GmbH împotriva Germaniei, a precizat că dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcilor constituie un "bun", a cărui respectare este asigurată prin dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Însă, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege". Curtea Constituţională a reţinut, de altfel, în jurisprudenţa sa, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015).