Decizia CCR nr. 656/2016Paragraful 21

17. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că prevederea legală criticată, potrivit căreia hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procedura aprobării tacite sunt definitive, nu încalcă prevederile Constituţiei şi nici pe cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare, în principal, la dreptul de acces la justiţie. Astfel, Curtea a reţinut, pe de o parte, că Legea fundamentală nu cuprinde norme care să stabilească felul şi numărul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind doar, în art. 129, că acestea se exercită "în condiţiile legii"; pe de altă parte, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se referă la posibilitatea efectivă de a supune judecăţii unei instanţe naţionale cazul violării unui drept consacrat de Convenţie (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157) şi, în consecinţă, "nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). Or, în cazul procedurii aprobării tacite, persoana care se consideră vătămată de o autoritate a administraţiei publice, prin neemiterea unei autorizaţii prevăzute de art. 3 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2003, se poate adresa unei instanţe judecătoreşti pentru soluţionarea plângerii sale, fiind astfel îndeplinite fără echivoc cerinţele impuse de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.