Decizia CCR nr. 18/2017Paragraful 14

Astfel, nereglementarea căii de atac împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării operate prin Legea nr. 75/2016, dacă nu sau formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, şi, implicit lipsirea părţilor din procesul penal, procurorului şi persoanei vătămate de posibilitatea de a supune controlului judiciar soluţia prin care se dispune începerea judecăţii constituie o măsură excesivă, ce depăşeşte cadrul constituţional referitor la dreptul la apărare şi exercitarea căilor de atac. Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, în cauză, prin consacrarea caracterului definitiv al soluţiei pronunţate cu privire la legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală este înlăturată singura cale de atac existentă în această materie. Aceasta, în condiţiile în care, astfel cum Curtea a statuat într-o jurisprudenţă constantă, semnificaţia sintagmei „în condiţiile legii“, cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, „se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei“ (a se vedea şi deciziile nr. 45 din 14 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000, sau nr. 84 din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 8 august 2000).