Decizia CCR nr. 391/2019Punctul 5

5. Expunând „atribuții tipice ale șefului statului în calitatea sa de comandant suprem al forțelor armate“, cu referire la dispozițiile art. 92 și art. 93 din Constituție, instanța de judecată arată că pentru punerea lor în executare, „șeful statului are obligația conlucrării cu Parlamentul, (...) dar și cu prim-ministrul, cu care partajează asumarea juridică a decretelor, pe care prim-ministrul le contrasemnează, conform art. 100 alin. (2) din Constituție“. Examinarea tuturor normelor constituționale incidente conduce însă la observația potrivit căreia „șeful statului nu partajează (...) conducerea forțelor militare ale României, la nivel de comandă de vârf, cu niciun alt actor politic - instituțional sau individual (...) poate doar cu excepția Parlamentului (...) prin prisma rolului (...) dat de art. 61 alin. (1) din Constituție“. Ca urmare, „atunci când o normă juridică cu forță juridică inferioară Constituției introduce astfel de intermedieri și limitări ale atribuțiilor și competențelor șefului statului, deși legea fundamentală însăși nu le prevede expres (...) este încărcată de venin neconstituțional (...)“. ...