Decizia CCR nr. 618/2020Punctul 24

24. În ceea ce privește analiza condiției referitoare la existența probelor din care să rezulte că o persoană a săvârșit o infracțiune, realizată de către procuror, a constatat că aceasta este diferită de cea realizată de instanța chemată să hotărască asupra învinuirii aduse inculpatului. Pentru a fi îndeplinită această condiție, nu trebuie să se constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, acest lucru intrând în sfera de competență a instanței judecătorești, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragraful 26). Astfel, constatând că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune, precum și inexistența unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să dispună punerea în mișcare a acțiunii penale, cu excepția cazului în care acesta face aplicarea dispozițiilor art. 318 din același act normativ. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „este obligat“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, cu excepția aplicării dispozițiilor art. 318 din același act normativ. Totodată, Curtea a constatat aplicabile cele reținute în jurisprudența sa, în sensul că față de procurori funcționează prezumția îndeplinirii cu bună-credință a activității lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale. ...