Decizia CCR nr. 208/2022Punctul 18

18. Curtea constată că instituția plângerii prealabile își găsește reglementarea atât pe planul dreptului penal material, cât și pe cel al dreptului procesual penal, având o natură juridică mixtă, substanțială și procedurală. Astfel, plângerea prealabilă constituie atât o condiție pentru tragerea la răspundere penală (condiție sancționatorie), cât și una de procedibilitate (consecință a condiției de sancționare penală), ce intervine în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, cu îndeplinirea cumulativă a unor condiții de fond și de formă. Potrivit dispozițiilor art. 157 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală, iar prevederile art. 295 din Codul de procedură penală stabilesc că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Condiția formulării unei plângeri prealabile pentru a putea fi pusă în mișcare acțiunea penală este menționată expres pentru anumite infracțiuni și nu poate fi extinsă cu privire la alte infracțiuni. Actuala reglementare a instituției plângerii prealabile din cuprinsul dispozițiilor art. 157 din Codul penal este asemănătoare cu aceea din Codul din 1969, menținându-se atât principiul indivizibilității active a răspunderii penale [art. 157 alin. (2) ], cât și principiul solidarității pasive a acesteia [art. 157 alin. (3) ]. În plan procesual penal, plângerea prealabilă este reglementată de prevederile art. 295-298 din Codul de procedură penală, lipsa plângerii prealabile reprezentând o cauză care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din același cod. ...