Decizia CCR nr. 112/2023Punctul 24

24. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate extrinsecă raportată la dispozițiile constituționale ale art. 61, prin Decizia nr. 362 din 16 iunie 2020, precitată, paragraful 42, Curtea a reținut că prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică ce adoptă legi. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragrafele 74 și 75, sub aspectul competenței de legiferare, relația dintre puterea legislativă și cea executivă se desăvârșește prin competența conferită Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) -(6) din Constituție. Astfel, ordonanța de urgență, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă față unei situații extraordinare, se justifică prin necesitatea și urgența reglementării acestei situații care, datorită circumstanțelor sale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public. Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituția, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanțe simple [art. 115 alin. (1) -(3) ] sau ordonanțe de urgență [art. 115 alin. (4) -(6) ]. Astfel, transferul unor atribuții legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voință al Parlamentului ori pe cale constituțională, în situații extraordinare și numai sub control parlamentar. Ca atare, în cauză, nu se poate reține că prin emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 55/2017 s-ar fi încălcat dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituție. ...