Decizia CCR nr. 421/2023Punctul 17

17. Curtea a reținut că această susținere pornește însă de la o premisă eronată, aceea a calității de terț absolut a entității învestite cu soluționarea cererii față de raportul obligațional stabilit între stat și persoana îndreptățită. În realitate, așa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, și anume prin Decizia nr. 10 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, paragraful 32, unitatea deținătoare - indiferent de regimul său juridic - și statul formează un corp procesual unitar în concepția legiuitorului. Această realitate normativă, fiind rezultatul unei ficțiuni juridice pe care legiuitorul a creat-o, constituie, în mod indubitabil, o regulă de drept în materia restituirii reglementată de Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare. Regula de drept enunțată impune, în mod axiomatic, concluzia potrivit căreia acest corp acționează unitar prin actul care produce efecte în circuitul juridic, și anume: (1) decizia entităților învestite de lege de restituire în natură a bunului imobil sau (2) decizia Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de invalidare sau validare în tot sau în parte a deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Prin aceeași decizie, referindu-se la art. 35 din Legea nr. 165/2013 și explicând rațiunea pentru care entității deținătoare nu îi este recunoscut prin lege dreptul de a contesta decizia Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor prin care se invalidează propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent și se dispune restituirea în natură a bunului imobil revendicat, Curtea a subliniat că „răsturnarea acestei concepții legislative poate duce la golirea de conținut a întregii proceduri de restituire, aceasta disipându-se între diversele interese mai mult sau mai puțin îndreptățite ale subiecților ce participă și concură la realizarea întregului proces“. ...